Ar trebui un lider organizațional să-și asume parte din educarea și intervenția în colectivul pe care-l conduce, în spiritul responsabilizării civice? Sau nu e „treaba lui”? Sau, indiferent cine ești și ce poziție ai, NU intervii niciodată în liberul arbitru al altcuiva?
Duminică, 4 mai – alegeri prezidențiale.
Duminică spre luni noaptea, rezultatul: puțin peste 40% pentru un om violent, agresiv. Pericolul extremismului la putere nu mai e teorie. Așa încep epocile negre din istorie.
Luni. Simt panică, disperare, frică.
Marți. Determinarea de a acționa. Așa, la nivel individual, dar asumat – încerc să atrag voturi pentru candidatul pro-democrație.
Miercuri. O adâncă resemnare, întinsă pe un pat de depresie.
Joi, azi, mă întreb: intervenție în liberul arbitru – o eroare spirituală gravă sau responsabilitatea civică de a interveni în fața unei posibile repetării a unei negre istorii?! Ca urmare, scriu acest articol.
Despre tăcerea liderilor și dilema responsabilității
În fața pericolului social, liderul este confruntat cu o întrebare veche: Poate să nu ia poziție?
Max Weber, în celebra sa prelegere „Politica ca vocație”, distinge între două etici ale acțiunii: etica convingerii (care se ghidează după principii morale) și etica responsabilității (care ține cont de consecințele reale ale acțiunii) (Weber, 1919). În leadership, aceasta din urmă este vitală: nu poți fi lider doar în virtutea unor convingeri abstracte. Ai responsabilitate pentru efectele tăcerii tale.
De cealaltă parte, Hannah Arendt vorbește în Eichmann la Ierusalim despre „banalitatea răului” – cum lipsa gândirii critice și conformismul birocratic pot face loc atrocităților (Arendt, 1963). Liderii care nu educă, nu ghidează, nu iau poziție în fața devierilor morale devin complice nu prin acțiune, ci prin absență.
Psihologul Albert Bandura, în teoria sa despre dezangajarea morală, explică cum oamenii își justifică non-intervenția apelând la distanțare morală: “nu e treaba mea”, “nu e rolul meu” (Bandura, 1999). Dar leadershipul înseamnă, tocmai, implicare conștientă în context.
Povestea lui Alice și Richard: tăcere sau intervenție?
Alice conduce o echipă într-o companie globală. După alegeri, atmosfera e tensionată: frici mocnite, suspiciuni, polarizare. La o ședință de board, se propune un program de educație civică – un invitat extern să vorbească despre manipulare și responsabilitate democratică.
Alice se opune: „Nu e treaba noastră. E riscant să amestecăm politica cu munca.”
Richard, directorul adjunct, intervine calm: „Nu e despre politică. E despre valori. Despre cine suntem noi ca echipă.”
Programul se face. Nu e despre vot, ci despre dialog. Despre cum identificăm surse credibile. Despre cum emoția fricii poate fi manipulată. Despre cum reacționăm ca echipă când democrația e fragilă.
Efectul? Atmosfera se limpezește. Oamenii se simt mai conectați. Alice recunoaște, mai târziu: „N-am vrut să forțez pe nimeni. Dar acum îmi dau seama: neintervenind, i-am lăsat pe alții să preia frâiele.”
Concluzie
A fi lider nu înseamnă să controlezi gândirea altora. Dar nici să te retragi invocând liberul arbitru, atunci când se cere poziționare clară.
Responsabilitatea civică nu este un act de agresiune asupra convingerilor celorlalți. Este o manifestare a grijii față de colectiv, a conștiinței că ceea ce construim în interiorul organizației influențează profund ce se întâmplă în societate.
Întrebări pentru tine:
Ce faci atunci când echipa ta se polarizează? Taci sau deschizi spațiu pentru reflecție?
Care e limita dintre respect pentru libertate și abandon al responsabilității?
Tu, ca lider, ce faci când democrația e în cumpănă?
Bibliografie:
Arendt, H. (1963). Eichmann in Jerusalem: A Report on the Banality of Evil. Penguin Books.
Bandura, A. (1999). Moral disengagement in the perpetration of inhumanities. Personality and Social Psychology
Review, 3(3), 193–209. https://doi.org/10.1207/s15327957pspr0303_3
Weber, M. (1919). Politics as a Vocation. Disponibil pe https://www.sscnet.ucla.edu/polisci/ethos/Weber-Politics.pdf